Da-te, ba, jos de pe mine!

– Voi, bugetarii, trăiți pe banii noștri, ai privaților.
– Nu se trăiește NUMAI din impozite plătite de privați: cu toții plătim taxe, impozite, tva pe orice felie de pâine…

Economic vorbind, acel TVA pe care il plateste profesorul, medicul, angajatul bugetar, in general – daca excludem sursele private de venituri – vin din salariul lui, platit de stat.

Statul are bani din taxele si impozitele celor care produc ceva, celor care aduc bani in economie, celor care genereaza, imediat, plus valoare. Aici intervine privatul: el produce, el vinde, el plateste taxe si impozite.

Plus valoarea generata de profesor, medic etc este indirecta deoarece se manifesta prin facilitarea prezentei in campul muncii a unui individ care produce, insa in unele cazuri intervenind ani intre momentul inregistrarii costului si momentul castigului (ex: educatia).

Orice taxa pe care o plateste un bugetar este, de fapt, mutarea banilor dintr-un buzunar in altul.

Asadar afirmatia ca bugetarii traiesc pe banii privatilor este, in esenta, adevarata.

Restul este discutie de principii: avem nevoie de educatie? de sanatate? de sosele? Avem. Suntem dispusi, ca societate, sa platim pentru asta? Evident ca da.

Ar putea statul sa traiasca fara sa ofere aceste servicii? Din nou, evident ca da, dar finalul ar fi tragic. Privatul ar gasi, in continuare, modalitatea de a produce si in lipsa unui sistem de educatie, de sanatate. Ar produce insa mai putin si ar genera valoare mai mica, respectiv statul ar avea de incasat bani mai putini. Neoferind servicii, in final cetatenii vor pleca in alte parti, unde le primesc. Caz clasic de „boala lunga, moarte sigura”.

De fapt discutam de o relatie simbiotica intre privat si stat. Statul exista pentru ca privatii ii platesc taxe si impozite. In schimb, ei se asteapta la unele lucruri: personal calificat (educatia!), apt de munca (sanatatea!), mediu de afaceri predictibil si usor de inteles (birocratia!), libertate de miscare (transporturi!). De fapt statul face aceste investitii pentru a-si asigura lui viitorul.

Din pacate – si de aici rezulta aceasta remarca spusa cu naduf – statul traieste pe spinarea privatilor si nu prea se achita de obligatiile contractuale, fie ele si nescrise.

Prin nerespectarea promisiunilor, statul isi semneaza singur condamnarea la moarte. Este constient de asta, dar nu face nimic in privinta asta pentru ca, nu-i asa, statul este etern si nu va da faliment.

Insa oricand, din trupul statului, se pot rupe bugati care sa formeze alte state, mai sensibile la interesele cetatenilor. Unele care sa isi respecte partea lor din contract.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Connect with Facebook

*