La cerșit de bomboane

Că sa ajungi la sosea trebuie sa treci podul peste râu. În capăt, podul întâlnește națională si, în intersecția larga, de găsește și o statie de autobuz. Construcția comunistă, de beton, a rezistat atacului timpului, însă statia de autobuz a dispărut pentru o vreme, o data cu falimentul transportatorului zonal. Apoi a apărut din nou, de data asta o banca acoperita de un acoperiș de plastic. Casuta de beton este tot acolo, îmbâcsită la refuz cu urină și fecale.

Copii fiind, acolo ne duceam sa vedem spectacolul lumii. Ne urcăm pe acoperișul statiei si număram vagoanele trenurilor sau camioanele care treceau vuind pe lângă noi.

Imediat după 89 locul avea și o altă funcționalitate. Copiii descoperiseră că, daca făceai cu mana șoferilor de tir, în goana mașinii îți aruncau pe geam bomboane. Camionul era identificat de la distanta, alea bune erau cele în culori vii și care veneau, evident, cu viteza. Roman-urile brașovene nu erau capabile de așa ceva. Se lua poziție pe marginea drumului astfel încât șoferul să îl vadă și, când era suficient de aproape, începea salutul. Copilul dădea ca disperatul din maini și, de cele mai multe ori, operațiunea se termina cu succes. După trecerea camionului se recuperau repede bomboanele de pe jos, până sa vina altul. Uneori erau și victime, bomboanele căzute pe asfalt si nerecuperate la vreme fiind ucise de următorul camion ce trecea în goana mare.

Nu am participat la jocul asta niciodată, mi de părea prea umilitor. Ii invidiam pe cei care, ulterior, ronțăiau bomboanele fine, și mai savuram și eu cate o bomboana primită de la cei întreprinzători, dar nu am putut trece peste umilința cerșitului.

Însă, involuntar, am cerșit și eu.

Vara mergeam la strânsul fanului. Terenurile, în buna tradiție a agriculturii fărâmițate, erau presărate pe ici, pe colo, pe întreg cuprinsul teritoriului comunei. Într-o zi mergeam o jumătate de oră, când era de făcut ceva la terenul cu cartofi, alta zi porumbul ne ducea la 2 ore de casa și cel mai îndepărtat loc ne lua vreo 4 ore sa ajungem. Uneori calea ne era pe drumul de țară al luncii, alteori pe nationala, preț de câțiva kilometri buni, după care luam in piept drumurile pietruite.

Într-o zi eram pe nationala, cu grebla pe umăr, mergând susținut spre locul caznei, cu gândul la cartea pe care tocmai o citeam și în care ajunsesem la punctul culminant, abia așteptând momentul întoarcerii acasă să o continuu. Pe langa mine treceau camioanele, fluturandu-mi hainele.

Unul din șoferii unui TIR m-a bombardat cu bomboane când a trecut pe lângă mine. Prima data nu am știut ce mă lovește, credeam că sunt pietricele din sosea, apoi am văzut culorile ambalajelor. Am stat in loc, luptandu-ma cu tentația, apoi m-am indepartat, cu greu.

Mult timp, după aceea, m-am tot frământat, „ce i-o venit omului să îmi arunce dulciurile?”, fara să găsesc răspuns satisfăcător. O vreme am găsit alinare in justificarea modului în care mergeam, balnsand mult prea mult mana pe lângă corp într-o mișcare ce semăna cu un făcut discret cu mana.

Adevarul, probabil, este altul, mai mult că sigur. Omul văzuse pe marginea drumului un băiat de vreo zece ani, cu o grebla imensa in spate, mergând dimineața, la ora 7, la vreo câțiva kilometri buni de localitatea cea mai apropiata. La ora aia copiii lui probabil erau, inca, cu ochii carpiti de somn, în bucătărie, așteptând micul dejun pentru că apoi sa de bucure de vacanță. Așa că a dorit să îmi îndulcească ziua.

Pentru a ajunge la concluzia asta mi-au trebuit multi ani pentru că, până nu am intrat în contact cu alte culturi, mi de părea absolut normala exploatarea copiilor în agricultură.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Connect with Facebook

*