Sa vindecam intai sufletul

Sistemul sanitar romanesc are multe probleme. Sub-finantat (nu putem acoperi si furturile si costurile), sub-pregatit (ca doar stim cu totii zvonurile despre examenele luate pe bani in facultati), dar, dincolo de toate, cel mai rau este ca, o data intrat in masinaria medicala romaneasca a sistemului de stat, poti lasa la intrare toate sperantele. Nimic nu e asa cum iti imaginezi. Chiar si cea mai mica interventie iti consuma timp, energie, nervi, aduna stres. Sentimentul de neputinta care te cuprinde este sfasietor.

Medicii sunt niste mecanici, pacientul este o masina defecta care are nevoie de piese de schimb. E nevoie sa fie asa, nu te poti lega de pacientii care iti trec prin mana. Insa ritmul in care se desfasoara lucrurile este unul aparte. Esti prins intr-o gaura neagra si timpul se dilata. Lumea isi continua existenta in exterior, timpul trece, oamenii rad, mananca, iubesc, in interiorul spitalului totul e deznadejede si lent. Incredibil de lent.

Am intalnit o data un pacient care venise pentru ceva sangerare in nas. L-au operat dimineata, l-au mai operat seara. Sangera mereu. Langa el, tacuta, ducandu-si crucea, statea sotia cu un crunt sentiment de tristete si spaima pentru viitor pe fata. A doua zi, dimineata, dupa ce noaptea paruse a se indrepta lucrurile, l-au taiat din nou. Seara, in cele din urma, sangerarea s-a oprit, definitiv. Femeia a adormit pe scaun, cu capul sprijinit pe picioarele barbatului, epuizata.

In acelasi salon, alt pacient venise cu o problema cronica. De 20 de ani in urechea stanga auzea un tiut incontinuu. M-am pus in pielea lui si am realizat ca as innebuni. L-am intrebat cum rezista si mi-a raspuns, calm, cu zambetul pe buze, ca in viata te obisnuiesti cu toate. O fi. Nu stim puterile noastre decat cand suntem pusi la incercare.

Suferinta celui de langa tine te face sa vezi altfel propria situatie. Te uiti la omul de alaturi si, involuntar, iti scapa un gand: Bine ca nu am problemele lui! Bine ca eu am doar asta. Este acelasi sentiment de usurare pe care il simti si la groapa unuia. In timp ce pamanul cade peste sicriu iti evaluezi existenta si iti dai seama ca, de departe, cel mai important e ca esti in viata. Apoi pleci, amintirea clipei se estompeaza, te lasi angrenat, din nou, in problemele cotidiene.

Momentul externarii din spital este un moment impartasit de vremelnicii colegi de salon. Cand pleaca altul acasa, o bucatica din tine pleaca cu el. Apoi revine deprimarea celui care stie ca mai are de stat ceva vreme.

Sistemul medical nu trebuie sa vindece doar trupul, trebuie sa se ocupe si de sufletul omului. Un psihic daramat nu este de folos nimanui. Pacientul deprimat nu va lupta pentru viata, sanatatea lui, va lasa totul sa se intample, asa cum da Domnul.

Timpii morti trec mult mai usor daca ai avea o farama de confort in spitale. Un salon care sa te faca sa te simti ca esti ca intr-un hotel, nu ca in anticamera unei masini de macinat carne.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Connect with Facebook

*